Gigi Jigaru a fost „Gicuță” pentru foarte puțini. M-am numărat printre cei puțini. Mi-a fost prieten și tovarăș de muncă într-o tinerețe zbuciumată, pe care nici acum nu știu unde s-o așez. O tinerețe pe care Gicuță și-a consumat-o înghițind vapori de plumb deloc prietenoși în tipografia veche din Cartierul Simeria. O tipografie care a îmbolnăvit și îngropat pe mulți, pentru că plumbul cădea greu nu doar în paginile ziarelor de pe vremuri.

Gicuță a ostenit zile și mai ales nopți într-o meserie ticăloasă: tipografii culegeau forme și litere de plumb din dictări ticluite de ziariști. Munceau greu, mult mai greu decât noi, dar despre ei nu se vorbea niciodată, ei erau „soldații”, „carnea de tun” care se jertfea de bunăvoie pentru ca ziarele să apară în fiecare zi la chioșcuri. Gicuță Jigaru era unul dintre tipografii dotați cu bun simț și o inteligență ieșite din comun. Și le-a păstrat în multe momente complicate, când de meseria de tipograf linotipist n-a mai avut aproape nimeni nevoie.

Gicuță a fost și va rămâne prietenul meu de-o viață și pentru multe alte vieți. Un prieten cu care aș vrea să mă văd, când va veni vremea, la o cafea cu rom și-un ziar proaspăt după o noapte de veghe într-o tipografie cu miros de cerneală, plumb și sudoare. „Unde-ai mai văzut tu umbre care să citească, bătrâne?” – mi-ar replica Gicuță, șugubăț ca de obicei.

El este pentru mine omul cu care am împărțit nopți, zile, parole și povești nemuritoare; omul care a ajuns, iată, la final de vis. Odihnește-te în pace și nu uita, Gicuță: toți suntem datori cu un vis și-o viață. Tu te-ai grăbit să-ți plătești datoria, noi încă mai visăm.

Dumitru Manolăchescu