Meșteșugurile străvechi prind viață și astăzi în mâinile Mariei Mariș

Când vorbește despre lucrul manual, despre iile și cătrințele românești, fața i se luminează, iar poveștile se înșiruie ca un fir de ață dintr-un ghem. Pasionată de mică de cusut, tricotat și brodat, Maria Mariș a moștenit o mare parte din cunoștințele pe care le are de la bunica sa. Ea s-a încăpăținat să mențină vie tradiția lucrului manual și a portului popular românesc, iar acum un an a inițiat la Sfântu Gheorghe cercul de cusut și de creație populară „Româncuțele”, unde oricine poate să învețe să își confecționeze propriile costume populare.

Deși par rupte din poveștile bătrânilor, în zilele noastre șezătorile devin obiceiuri reînviate după decenii întregi. În mediul urban, femeile reîncep să se adune în grupuri mai mici sau mai mari pentru a-și satisface nevoia de întoarcere la tot ce e vechi și autentic.

La Sfântu Gheorghe obiceiul întâlnirilor în care oamenii povestesc, cântă, lucrează și petrec împreună câteva ore a fost readus la viață de Maria Mariș, mama unui preot de la Biserica Ortodoxă din Sfântu Gheorghe.

Acum 40 de ani, s-a mutat la Sfântu Gheorghe din județul Mureș pentru a-și continua studiile. A lucrat peste 25 de ani în fabrică, după care au urmat peste 10 ani de muncă în străinătate. Acum este asistent personal pentru bătrâni și persoane cu dizabilități, iar pe lângă asta are și o altă misiune, poate la fel de importantă, cea de a transmite generației de azi cunoștințele pe care le-a acumulat în cei 58 de ani pe care îi are.

Spune despre sine că este o femeie cu inimă mare, puternică, perfecționistă și foarte exigentă, care nu poate sta degeaba niciun minut. A „furat” meserie de la bunica ei și de la femeile care se adunau la șezătorile de pe vremuri.

„Sunt o hoață, deci fur din ochi. Așa am fost de mică. Mă duceam cu bunica mea la șezătorile satului, că pe atunci se făceau în fiecare seară. Aveam vreo șapte-opt anișori pe atunci și le ziceam să îmi dea și mie o bucățică de cârpă, dar mi se dădea bucățica aceea cu condiția ca a doua zi să fac ceva, ori trebuia să mă duc să aduc buruieni pentru vecina, ori să îi aduc apă, sau să îi fac cumpărături. Eu când mă duceam seara la șezătoare, luam bucățica mea de cârpă, acul și ața și mă așezam lângă acea tanti că știam că îmi era datoare să mă învețe să cos pentru că i-am dus apa”, își amintește cu zâmbetul pe buze Maria Mariș, adăugând că cei doi copii ai săi au crescut cu haine tricotate de ea, iar acum și nepoții poartă cu mândrie hăinuțele făcute cu multă dragoste de bunica.

Tanti Mia reunește „Româncuțele” o dată pe lună

Pentru că reîntoarcerea la învățăturile celor care au trăit înaintea noastră poate fi cheia reinventării românismului pierdut de o vreme, tanti Mia, sau bunica, cum îi spun toți copiii de la biserică, a decis să își dedice timp în fiecare lună pentru a da mai departe experiența sa și pentru a-i molipsi de frumos pe toți cei care sunt dornici să învețe de la ea.

Așadar, în ultima sâmbătă din fiecare lună, „Româncuțele” se întâlnesc la Centrul Ecleziastic și de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din reședința de județ.

„Ideea mi-a venit când niște fete de la Covasna au venit cu șezătoarea la Sfântu Gheorghe. Atunci băiatul meu mi-a zis că dacă fetele acestea de la Covasna fac, de ce să nu fac și eu aici în Sfântu Gheorghe, că eu oricum lucrez manual toată ziua. Atunci am zis să încerc să fac și eu. Broderia pe care o fac eu, în lanț, e cea mai veche broderie, dar nu s-a mai folosit de zeci de ani că bătrânii au murit și atunci n-a mai făcut nimeni. Din păcate după Revoluție a cam dispărut broderia de mână. Înainte în casă fiecare croșeta. Lucrul manual dezvoltă răbdarea și te relaxează foarte mult. Am făcut zeci de rochițe pentru nepoatele mele, de toate culorile și toate modelele și șapte costume populare”, ne-a mai spus femeia.

Șezătorile ei aduc orășenii în altă dimensiune, departe de mașini, magazine și calculatoare. Oamenii stau față în față, cântă, lucrează, au răgazul să redescopere frumosul din modelele tradiționale.

Șezătoare cu efecte „terapeutice”

În jur de 30 de tineri și bătrâni deopotrivă, îmbrăcați în costume populare, au fost  personajele principale ale șezătorii populare de data trecută. 

Aceste tradiții rurale pe care tinerii de acum nu au apucat să le cunoască, iar bătrânii satelor și le amintesc cu nostalgie, sunt și un prilej bun de socializare, consideră inițiatoarea șezătorii. Ea spune că este și un fel de psiholog al sufletelor pentru că le cunoaște viața, amintirile și necazurile majorității femeilor care vin la șezătoare.

 „Am văzut că vin femei cam de vârsta mea, sunt și tinere, nu multe, dar sunt. Unora chiar le place lucrul de mână și vor să poate un lucrușor făcut de ele. Să fie ceva autentic, făcut cu dragoste de mâna lor. Am avut fete care au venit din Brașov, Săcele, Dobârlău, și una din Bacău. Cele care au mai fost au spus că vor să vină și la șezătoarea următoare. Le-a plăcut atmosfera, le-a plăcut că am cântat cântece populare. Avem și o vedetă micuță de șase ani care ne recită poezii la șezătoare. Deci s-au simțit foarte bine și chiar dacă nu vor să facă ceva manual, le-am spus să vină pur și simplu să se recreeze. Două, trei ore schimbi mediul, râzi, glumești, mai cânți un cântec, mai vezi ce lucrează celelalte femei”, a mai spus Maria Mariș.

Ea a mai subliniat că începând cu șezătoarea următoare intenționează să invite câteva femei cu probleme severe de sănătate pentru a le scoate din mediul lor și a le invita într-un loc unde să se recreeze, departe de toate încercările prin care trec.

Astfel, într-o epocă a globalizării, care demontează valorile autentice naționale, o femeie entuziastă, pasionată de lucrul vechi și frumos, a pus în valoare tradițiile și meșteșugurile populare. Poate că femeile care vin să învețe această artă de la ea și cos iile cu atâta mândrie, fac parte dintr-o mișcare istorică. Poate peste 100 de ani oamenii se vor raporta la iile cusute de ele cu același respect și admirație pe care o au ele acum când țin în mână acele ii vechi, moștenite de la bunicile lor.