Şefii de cabinet ai unor prim-miniştri nu sunt nişte etaloane; nici de logică, nici de comportament politic, nici de eleganţă lingvistică sau decenţă publică. Am avut destule exemple şi noi, românii, şi nu-mi pot reprima un nume: Dan Mihalache. Liberalul l-a „servit”, e drept, pe preşedintele Iohannis, dar asta nu schimbă cu nimic stângăciile, inepţiile şi grobianismul personajului. E drept, omul a ajuns ambasador la Londra, semn că un şut în fund, dat la timp, înseamnă obligatoriu un pas înainte. Pentru individ, nu pentru ţara pe care-o reprezintă, dar asta-i altă discuţie.

Acum, însă, e vorba despre un şef de cabinet al premierului Ungariei, Viktor Orbán. Omul se numeşte János Lázár şi este considerat un om foarte puternic în ţara sa, ca orice apropiat al unui premier cu nostalgii imperiale, cum pare a fi Viktor Orbán. Acest domn deplânge – cum altfel?! – soarta crudă a Ungariei. N-o face în locuinţa personală şi nici măcar la locul de muncă. János Lázár trimite semnale publice explicite către Bruxelles, către America şi, mai ales, către vecini cu ocazia celei mai recente sărbători naţionale ungare: 4 iunie, Ziua Coeziunii Naţionale. Subiectul este, desigur, nedreptatea suferită de naţiunea ungară prin tratatul de pace de la Trianon, din 1920, moment care a trasat noile graniţe ale Ungariei.

„Naţiunea ungară ar trebui să primească cel puţin reparaţii morale, dacă nu şi materiale, pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii” – afirmă şeful de cabinet al premierului Orbán. Tranşant, clar, fără echivoc: „Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să admită şi să-şi ajusteze politicile în consecinţă: naţiunea ungară este victima tratatului de la Trianon şi nu iniţiatorul sau făptuitorul acestuia”.

După care, dându-şi probabil seama c-a sărit peste nişte cai, se repliază împăciuitor cu toată lumea, mai ales cu vecinii: „Nu ne dorim nicio modificare a graniţelor şi mai ales nu ne dorim tensiuni etnice, noi războaie în Europa, dar asta nu înseamnă că vom tolera provocările, încălcările repetate ale sensibilităţilor noastre naţionale pentru încă 100 de ani”.

Ungaria suferă şi acum, acuză şi acum, se simte şi acum nedreptăţită. Ungaria şi-ar dori o revenire la fostele graniţe mai mult decât orice. Nu poate s-o facă, dar poate s-o spună. Îi bagă cineva în seamă? La prima vedere, nimeni. Sau, oricum, nimeni care să conteze, care să fie în stare să impună schimbarea graniţelor sau reparaţii „morale, dacă nu cumva şi materiale” pentru „victimele inocente” ale Tratatului de la Trianon. Un tratat care a consfinţit nişte realităţi istorice, în acord cu urmările unui război mondial pierdut de unii şi câştigat de alţii. Fatal, Ungaria a fost de partea perdantă. Pentru unguri a fost o tragedie. Pentru alte popoare, care s-au eliberat din chingile nedrepte ale unui Imperiu fosilizat, a fost şi este o sărbătoare. Asta-i Istoria...

Şi totuşi, ce vor ungurii, de ce ţipă, se plâng şi acuză nedreptăţi istorice? Premierul Viktor Orbán are un plan de acţiune extrem de transparent: apropierea de Rusia, Turcia şi Donald Trump – două foste imperii şi-un preşedinte debusolat şi instabil. Uniunea Europeană devine incomodă pentru pretenţiile teritoriale de care se agaţă un premier cu nostalgii imperiale. Uniunea Europeană nu mai face faţă acestor pretenţii cu iz de „buric al Europei”, dacă nu cumva al Pământului. În acest proces de revizuire a tratatelor, de victimizare şi demonizare, stabilii şi inocenţii sunt ungurii, toţi ceilalţi vecini foşti supuşi imperiali transformându-se în opresori. „Statul român opresor” este o expresie des folosită de vecinii noştri unguri, chiar şi la nivel de oficialităţi. Pare o glumă, dar nu e, este o realitate pe care o impune vecinilor noua politică ungară: păziţi-vă graniţele, noi nu vom mai tolera încă o sută de ani de nedreptăţi! Ce înseamnă „nu vom mai tolera” şi la ce se referă în mod concret, nu ştim şi cred că nici măcar ei nu ştiu. Dar e de reţinut că „sensibilităţi naţionale” au doar ungurii...

Nu aştept nicio luare de poziţie oficială de la Bucureşti asupra unui subiect fals, creat artificial de un şef de cabinet războinic vecin. Asta nu înseamnă, însă, că nu trebuie să fim foarte atenţi la mişcările oficialităţilor ungare în viitorul apropiat. Mai ales, nu trebuie să uităm un lucru pe care nu avem cum să-l schimbăm: sărbătoarea noastră de la 1 Decembrie este pentru ei un prilej de încrâncenare, tristeţe şi revoltă. Iar liderii politici maghiari din România nu au niciun interes electoral să aplaneze încrâncenarea, tristeţea şi revolta asta.

(Dumitru Manolăchescu)