Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András, a susținut un discurs în cadrul evenimentului dedicat zilei de 15 Martie, în care a vorbit despre istoria și rezistența comunității maghiare din Transilvania, despre provocările trecutului și prezentului, dar și despre importanța solidarității și identității naționale. Mai jos, redăm integral mesajul său.

„Dragi locuitori din Sfântu Gheorghe, care sărbătoriți și comemorați!

Cândva, la o sărbătoare de 15 martie, ar fi frumos să putem vorbi despre un trecut ușor, lipsit de griji.

Ar fi bine să ne putem privi ca pe un popor căruia i s-a oferit totul de-a lungul mileniilor, fără lupte, fără încercări, fără sacrificii. Ar fi fost bine să putem sta în liniște, așteptând să primim tot ceea ce ne dorim, ca maghiari.

Dar istoria noastră, istoria maghiarilor, nu este așa. Noi nu am primit niciodată nimic pe gratis: patria nu a devenit liberă de la sine, iar eroii noștri nu și-au găsit sfârșitul în pat, pe perne moi…

Am trăit vremuri grele, iar acestea, deși ne-au decimat, i-au făcut pe cei rămași să aibă un caracter de neclintit, ne-au întărit credința, făcând-o de nezdruncinat, iar iubirea noastră de patrie și libertate a devenit de neînfrânt.

Astfel stăm astăzi aici, doamnelor și domnilor, în cel mai estic cămin al națiunii maghiare: mai puțini? Cu siguranță. Dar învinși? NICIODATĂ! Și de aici proclamăm că națiunea trăiește în această patrie!

Stimate doamne și domni! Stimați locuitori ai Sfântu Gheorghe!

Cu 177 de ani în urmă, în această zi, Pesta și Buda erau în febră. Pe 15 martie, au scris cele 12 puncte. În cafeneaua Pilvax, Petőfi a recitat Cântecul național, apoi au pornit: poporul a ieșit în stradă. Ei voiau ca Habsburgii să-i vadă și să-i audă. Să le asculte cererile și să le îndeplinească: să fie pace, libertate și înțelegere.

În martie 1990, exact acum 35 de ani, Târgu Mureș fierbea la fel ca vechiul Budapesta, întreaga comunitate maghiară din Transilvania era tulburată. Ne doream același lucru, voiam același lucru – și eu, la 14 ani – la fel ca Sütő András și mulți alții care ni s-au alăturat. Voiam ca liderii țării să ne vadă, să ne audă, să ne asculte cererea și să o îndeplinească: să asigure educație în limba maternă pentru elevii maghiari.

Însă răspunsul – ca de atâtea ori în istoria noastră – nu a fost cel pe care îl așteptam. În loc să ne asculte, au incitat românii și maghiarii unii împotriva altora, i-au manipulat, i-au indus în eroare – și au putut face asta pentru că eram în minoritate, pentru că au întors capul de la marele adevăr, de la legea fundamentală a universului: bunăstarea minorității este întotdeauna responsabilitatea majorității.

Instigatorii au fost spălați de păcate, instigatorii au putut pleca liberi.

Dar noi am supraviețuit. Mai puțini, dar nu învinși, ne-am sprijinit unii pe alții și am rezistat.

Stimate doamne și domni!

Astăzi, la 35 de ani de la Martie Negru și la 177 de ani de la revoluția și lupta pentru libertate din 1848, nu doar viețile noastre sunt tulburate, ci întreaga lume e în fierbere. Dezordinea, panica și haosul s-au răspândit. Din marile orașe europene primim constant știri despre proteste, manifestații care degenerează în violență. Și să nu mai vorbim despre războiul îngrozitor care face ravagii la granițele noastre de trei ani. Am putea crede că nu ne privește, că nu ne poate afecta, însă Crimeea este, în linie dreaptă, mai aproape de Sfântu Gheorghe decât este Budapesta...

Simțim pericolul, trăim zilnic consecințele și vedem clar conturarea unei noi ordini mondiale. Ceea ce trăim acum în Transilvania nu este război, dar nici pace nu putem numi.

Istoria ne oferă numeroase lecții: a fost haos în 1848, a fost haos în 1990, și este haos și astăzi. Întrebarea este: Astăzi ne aude cineva? Înțelege cineva ce ne dorim, ce ne trebuie, ce vrem? Și noi, maghiarii din Transilvania, știm unde trebuie să ne poziționăm, pe cine ne putem baza?

Sunt unii care cred că trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem, chiar dacă devine din ce în ce mai greu de obținut, chiar dacă simțim că nimeni nu ne mai ascultă vocea. 

Dar eu nu sunt de acord!

La 14 ani, nu am ținut în mână o pancartă cu literele alfabetului maghiar ca să ajung, la aproape 50 de ani, să cred că trebuie să ne retragem până în colțul unde nu mai avem unde să ne ascundem. Nu...

Eu cred că avem o misiune, că Sfântu Gheorghe are o misiune, că trebuie să ne ridicăm în fața furtunii dacă este nevoie, pentru că puterea poporului maghiar stă în faptul că, și în vremuri grele, rămâne loial libertății.

Chiar dacă luptele noastre din ultimii ani nu au fost mereu vizibile, ele au existat. Chiar dacă nu s-a văzut fiecare victorie, am simțit pe pielea noastră fiecare câștig, la fel cum am simțit și fiecare pierdere. Fiecare zi are povara și misiunea sa, iar în mâinile noastre se află și cartea, și lumânarea: veghem asupra limbii și culturii noastre, veghem asupra comunității noastre, protejăm și construim pământul nostru natal, tot ce au câștigat eroii noștri cu sânge și sudoare.

Trebuie să mergem înainte și să acționăm! Nu ne putem mulțumi cu un aproape bine, pentru că, oricât de greu ar fi drumul, oricât de apăsătoare ne-ar fi istoria, suntem împreună în ea!

Au fost, sunt și vor fi oameni care ne văd, care ne aud vocea, oameni pe care ne putem baza și oameni care se bazează pe noi!

La această sărbătoare, am invitat să fie alături de noi un prieten adevărat al maghiarilor din Transilvania, un om cu suflet și inimă la locul lor, nu doar cu forță, ci și cu spirit. Un om care ne vede și ne aude cu adevărat, cu care ne-am sprijinit de atâtea ori unii pe alții, care știe că putem conta unii pe alții, atât în vremuri de pace, cât și în vremuri de încercare.

Permiteți-mi să profit de acest moment pentru a-l saluta pe invitatul nostru, prietenul nostru, Hidvéghi Balázs, deputat în Parlamentul Ungariei și secretar de stat adjunct în Cabinetul Premierului.

Stimate doamne și domni!

În trecut s-au luat multe decizii peste capetele noastre și încă se iau și astăzi, fără ca noi să le putem schimba. Totuși, există un lucru asupra căruia nimeni nu poate avea influență: dragostea noastră profundă pentru pământul natal, loialitatea care ne definește. Acea cunoaștere incontestabilă că, aici, în Bazinul Carpatic, viața este mai bună cu noi, maghiarii, decât fără noi.

Ne-am fi dorit să fie mai ușor, idilic și lipsit de griji? Ne-am fi dorit... Ar fi fost bine.

Dacă măcar ultimii 35 de ani ar fi fost mai ușori...

Dar cred că Dumnezeu ne-a dat și puterea necesară pentru povara noastră, și astfel o putem duce. Să ne vedem și să ne auzim și pe noi înșine, să recunoaștem tot ceea ce NOI am reușit în ultimii 35 de ani, pentru că eu cred, știu, că nimeni altcineva nu ar fi supraviețuit la ceea ce am trecut noi: nu există în lume un alt popor, o altă națiune care ar fi rezistat aici și în acest fel, așa cum noi am rezistat în Transilvania.

Pentru că, doamnelor și domnilor, sprijinul nostru într-o lume tulburată suntem noi înșine! Noi suntem forța care ne susține unii pe alții, noi refacem țesătura comunității noastre, noi suntem acea comunitate care planifică, construiește, trăiește și vrea să trăiască și în viitor!

Suntem maghiari din Transilvania, din Ținutul Secuiesc, și suntem aici, pe acest pământ, vom fi mereu aici, pentru că inimile noastre bat împreună aici, pentru totdeauna!”

Foto: Vargyasi Levente