1 Decembrie a fost adoptată ca zi naţională a României în 1990, reprezentând sărbătorirea Marii Adunări de la Alba Iulia unde s-a votat unirea Transilvaniei cu România si care simbolizeaza unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru

1 Decembrie a fost adoptată ca zi naţională a României în 1990, reprezentând sărbătorirea Marii Adunări de la Alba Iulia unde s-a votat unirea Transilvaniei cu România si care simbolizeaza unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional.

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru făurirea statului naţional unitar. Acest proces istoric, desfăşurat pe întreg spaţiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca şi evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei şi Munteniei în 1859, proclamarea independenţei absolute a ţării de sub dominaţia otomană, consfinţită pe câmpul de luptă de armata română în razboiul din 1877-1878, precum şi adunările reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia din 1918.

Unirea Basarabiei

Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre Prut şi Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Ţării a proclamat „Republica Democratică Moldovenească“ - urmat de cel din 24 ianuarie/6 februarie 1918 când s-a adoptat declaraţia de independenţa. Încununarea acestor acţiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinau, ales prin vot universal, direct, egal şi secret a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) „în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave“.

Unirea Moldovei

Respectând această hotărâre, Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina, mandatat de Constituan tă să fie unica structură cu drept „de a hotărî sau a trata asupra poporului român din Bucovina“, a convocat un Congres general al Bucovinei pentru 15/28 noiembrie 1918 în Palatul mitropolitan din Cernăuţi. Au fost aleşi ca delegaţi oficiali: 74 români, 7 germani, 6 polonezi şi 13 ruteni de peste Prut, la care s-au adăugat 5 deputaţi de drept. Pe lângă reprezentanţii oficiali, o mare mulţime de oameni s-a adunat în jurul clădirii din dorinţa de a fi părtaşă la măreţul eveniment. Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a dat citire moţiunii în care se afirma că Bucovina este parte organică a Moldovei în care se găseau „gropniţele domneşti“ şi a fost smulsă samavolnic din trupul Moldovei, că românii bucovineni au îndurat multe opresiuni din partea „cârmuirii habsburgice, dar n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, a sosit“. Acum când „ceasul acesta mare a sunat“ şi când toate neamurile din monarhia austro-ungară şi-au câştigat „dreptul de liberă hotărâre de sine“, cel dintâi gând al lor se îndrepta spre România.

Pe temeiul acestor adevăruri, „Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremus, Colacin şi Nistru cu Regatul României“.

În zilele când românii din Bucovina îşi rosteau hotărârea de Unire cu România, în Transilvania se pregătea ultimul act al marii epopei naţionale. Mulţimile se îndreptau spre Alba Iulia în condiţii cât se poate de prielnice: aparatul de stat austroungar fusese înlocuit de administraţia românească.

Unirea Transilvaniei

La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunări Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, aclamat de o impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de unire de la Chişinau (27 martie/9 aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. România întregită cuprindea în hotarele sale istorice o suprafaţă de 295.049 kmp faţă de 137.000 kmp înainte de 1918 şi o populaţie de 18.057.028 locuitori (în 1930) faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1913. Românii reprezentau 71,9% din totalul populaţiei, maghiarii 7,9%, germanii 4,4%, evreii 4% etc.

Constituţia din 1923 stipula în primele două articole: „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil“, iar „teritoriul României este inalienabil“.