CULTURA 8 martie 2011

”Tot ceea ce mă mai ţine la TAM sunt trupa și calitatea artistică a spectacolelor”

de Monica Vrânceanu | 172 vizualizări
Interviu cu Ion Fiscuteanu Jr., actor al TAM Sfântu Gheorghe Numele actorului Ion Fiscuteanu Jr. este inevitabil legat de Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe și de cel al tatălui său, Ion Fiscuteanu, protagonistul primului film românesc care a câștigat Marele premiu al Festivalului de la Cannes - „Moartea domnului Lăzărescu” în regia lui Cristi Puiu. Ion Fiscuteanu Jr. este însă un actor tânăr, a cărui carieră a început practic la teatrul românesc din Sfântu Gheorghe, pe a cărui scenă

Interviu cu Ion Fiscuteanu Jr., actor al TAM Sfântu Gheorghe

Numele actorului Ion Fiscuteanu Jr. este inevitabil legat de Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe și de cel al tatălui său, Ion Fiscuteanu, protagonistul primului film românesc care a câștigat Marele premiu al Festivalului de la Cannes - „Moartea domnului Lăzărescu” în regia lui Cristi Puiu. Ion Fiscuteanu Jr. este însă un actor tânăr, a cărui carieră a început practic la teatrul românesc din Sfântu Gheorghe, pe a cărui scenă a jucat timp de patru ani numeroase roluri care l-au făcut vizibil mai ales în rândurile tinerilor din oraș. Un tânăr cu aspect de star hollywoodian și un actor aflat la început de drum, Ion Fiscuteanu Jr. și-a demonstrat cu adevărat calitățile artistice abia în ultima producție de succes a TAM, comedia „Operele Complete ale lui W. Shakespeare, pe scurt!”, în regia lui Lucian Țion. Despre actorie și influența directă pe care a avut-o în existența sa Ion Fiscuteanu, despre actuala stare a teatrului românesc dar și despre ceea ce înseamnă să fii un actor de 27 de ani într-o Românie a crizei și un oraș de provincie, am discutat cu cel mai tânăr actor al TAM, Ion Fiscuteanu Jr.

Prima întrebare care se impune este cea aleasă de meseria ta - cum ai ales actoria și câtă influență a avut faptul că tatăl tău a fost unul dintre cei mai mari actori români?

Am fost atras de teatru încă de mic copil și asta în primul rând prin prisma faptului că tatăl meu mi-a indus acest lucru prin meseria sa. Am fost atras de teatru de când mă știu și mi se părea distractiv, era ca o joacă, chiar dacă nu înțelegeam prea bine ce se întâmpla pe scenă. Singurul sfat pe care l-am primit de la tatăl meu însă a fost acela de a face o meserie care aduce bani... așa că am făcut un liceu de informatică la finele căruia am dat admitere la o facultate de inginerie-mecatronică. M-am dus la primul seminar, am văzut primul exercițiu de matematică, mi-am dat seama că nu vreau să fac asta și am plecat pur și simplu. Cum am ajuns apoi la Teatru? M-a influențat foarte mult mama mea, ea a contat foarte mult în decizie, iar tot ce mi-a zis tatăl meu când a aflat că dau la actorie a fost ”baftă!”. Orgoliul său de actor nu l-a lăsat însă să mă pregătească, se gândea că dacă nu intru la actorie eșecul avea să se răsfrângă asupra sa. Am dat admiterea la Cluj, am trecut proba de poezie și urma cea de monolog. Atunci l-am rugat pe tatăl meu să-mi dea un monolog și mi l-a dat pe al său, din „Livada de Vișini” (Cehov)... m-a sfătuit să mă odihnesc și mi-a promis mici ajutoare pe text. Dimineața am găsit trei mici însemnări din care nu am înțeles absolut nimic... dar am intrat în cele din urmă la facultate. Am fost emoționat cum nu am fost niciodată în viață.

Cum a fost primul contact cu lumea teatrului, a fost așa cum te așteptai?

În niciun caz, pentru că deși intrasem în lumea teatrului prin tatăl meu, imaginea pe care o ai ca și spectator e cu totul alta, nu știi de unde pleacă creația, care sunt pașii... În primul an de facultate eram debusolat, nu înțelegeam de ce eram puși să facem tot felul de improvizații, era o nebunie totală și mi-am zis atunci că ceea ce făceam nu era teatru. Ulterior am înțeles mai bine că ideea era ca și-n vorba aceea - nu poți fugi când nu ai învățat încă să mergi. Bun, dacă în anul I am vrut să renunț, anul II mi-a deschis ochii și în anul III am înțeles că asta era ceea ce voiam să fac tot restul vieții. Am început să joc, la clasă, la cei de la regie, peste tot... era frumos, e ceva care te prinde și nu te mai lasă, e ca un drog... La mine e greu, că sunt un om foarte dificil, care-și urăște personajele tot timpul... mie-mi devin personajele dragi abia în ziua spectacolului. Poate că e vorba despre lipsa de încredere în mine însumi, dar niciodată nu am avut nevoie de un feedback în ceea ce privea chestiile pe care le făceam bine, ci mă interesează acolo unde nu fac bine, așa sunt eu construit.

Ai simțit vreodată o presiune, că se așteaptă de la tine mai mult, tocmai pentru că ești fiul lui Ion Fiscuteanu?

Nu, nu am simțit asta... și pot explica - eu nu concurez cu tatăl meu, suntem doi oameni diferiți, din timpuri diferite. Facem aceeași meserie, dar nu prea avem alte puncte în comun - el avea alt caracter, iar asta influențează orice actor. Caracterul te definește, plus felul în care înțelegi să ”furi” meserie. Dacă cineva mă compară cu tatăl meu, nu am ce face... dar dacă tot o face, să o facă atunci când ajung și eu la 70 de ani și pot fi puse în balanță carierele noastre.

Ai avut o apariție și în „Moartea domnului Lăzărescu”, dar ai jucat și în mediu- metrajul „Parastasul lui Viorel nu se mai ține aici”, al lui Lucian Țion. Cum au fost experiențele acestea?

Au fost experiențe interesante, dar în „Moartea domnului Lăzărescu” am o singură apariție, întâmplătoare... la care am filmat multe duble, Cristi Puiu fiind foarte exigent, perfecționist. Nu pot spune că am jucat acolo, a fost o întâmplare, nu am simțit filmarea... Cât privește mediu-metrajul, aici am simțit mai multe, dar tot o joacă a fost... Filmul a fost însă un succes, l-am văzut în premieră la Cluj și am răsuflat ușurat când am auzit lumea râzând, am avut confirmarea că a ieșit bine.

Teatru sau film?

Categoric teatru. Teatrul îl simți, filmul e puțin mai rece. La film poți trage duble, în teatru, dacă a ieșit prost... ai cam încurcat-o. Sigur, filmul îți oferă mai multă vizibilitate, e ceva frumos.

În general, actorii de teatru se feresc de a juca în telenovele sau reclame. Tu cum vezi acest aspect?

Eram foarte împotriva a așa ceva în trecut, mi se părea că ești umilit oarecum în așa ceva, dar acum aș face-o cu prima ocazie, din cauze financiare, desigur. Eram axat doar pe teatru înainte, credeam că din asta poți face totul, dar nu e chiar așa... plus că telenovelele și reclamele, ca și filmul, îți conferă vizibilitate.

De la Cluj la Sfântu Gheorghe - cum ai ajuns aici și cum vezi acum întreaga întâmplare?

Am venit la Sfântu Gheorghe la Festivalul Atelier, mi-a plăcut publicul, mi-a plăcut atmosfera, am văzut atunci și „Trei Surori” a lui Radu Afrim, care e  unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am văzut vreodată. Când am terminat facultatea, m-am îndreptat spre Sfântu Gheorghe, un oraș mic care era totuși agitat, promitea să fie un loc bun în care să-mi încep drumul... Oamenii de aici m-au fermecat, directorul de atunci era Florin Vidamski, care avea și planuri mari pentru TAM, am crezut mult în acest teatru... încă mai sper să se schimbe ceva.

Ce e diferit acum față de așteptările de atunci?

Nu pot spune că atunci era o situație roz. Dar am avut un început bun, un an și jumătate în care am jucat neîntrerupt, ceea ce mi se părea extraordinar. Nu am făcut chestii foarte mari, poate, dar îmi plăcea ideea de a lucra foarte mult, ceea ce mi-a dat o stare foarte bună. În timp lucrurile s-au schimbat, au apărut marile probleme cu banii, situația asta financiară oribilă, care influențează artisticul... așa că am revenit cu picioarele pe pământ. Ceea ce încerc să spun este că nu am nicio motivație financiară și ceea ce mă ține aici, la Sfântu Gheorghe, sunt colegii mei, atmosfera pe care o creăm în spectacole, rezultatele pe care le avem. Sigur, nu pot spune că nu m-am gândit să plec, dar trebuie să găsesc ceva motivant și poate că nu banii sunt singurul element motivant, ci și faptul că trebuie să fiu într-un teatru în care să joc, să simt că sunt folosit, pentru că eu încă pot fără pauză; să treci de la o perioadă plină de activitate la una de ”legumă” este insuportabil pentru mine.

Ce așteptări ai pentru viitorul apropiat pentru TAM?

Repet că ceea ce mă ține în Sfântu Gheorghe este partea de muncă, faptul că facem spectacole de calitate, căci așteptări financiare nu pot avea. La TAM nu a fost niciodată o situație financiară bună și nici nu văd vreun semn că ceva ar putea deveni peste noapte mai bine. Atmosfera de aici e singura care merită, partea artistică, căci în rest nu am niciun motiv pentru care aș rămâne la Sfântu Gheorghe. Am un salariu de 598 de lei, din care 500 se duc pe chirie... Nu mi-e rușine de cât câștig, dar cred că trebuie să fii puțin nebun să fii actor, mai ales în România. Ideea e că e foarte greu să lași ceea ce ai făcut, dar este foarte greu să-ți poți face o viață sănătoasă, e greu să poți aduce pe cineva lângă tine. La stadiul în care se află acum TAM, aici nu-ți poți construi un viitor, nu poți exista ca om... uneori exiști pe scenă și atât, dar nu cred că e destul. Eu sunt foarte fericit și cu zâmbetul până la urechi când văd o sală plină și aud aplauzele publicului, dar asta nu ne va ține în viață. Nu văd cum s-ar putea îmbunătăți ceva în viitor, dar încă mai visez și sper.

Distribuie articolul:  
|

CULTURA

De acelasi autor

Comentarii: 2

Adaugă comentariu
Alina, 18 aprilie 2011
Cred ca teatrul de la noi din oras e printre putinele lucruri de calitate care au supravietuit crizei....si au supravietuit doar datorita persoanelor care lucreaza aici...datorita trupei citeste integral
Sebastian Marina, 9 martie 2011
Un stand by alungit, asta e viata unui actor al TAM. Daca tineti minte scena cu ciclistii din "Les triplettes de Belleville", aia suntem noi. Fara sa fiu patetic. Dimpotriva, cred ca sunt chiar cinic. citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.