Cei care speră într-o schimbare radicală la vârf a politicii româneşti lansează ideea demisiei lui Traian Băsescu la începutul primăverii. Cu o singură condiţie: protestele să continue. Altfel spus, îi bagi în cap „revoluţionarului”, pensionarului şi altor sărăciţi de politica austeră a cuplului Băsescu-Boc (cam 15 milioane de români, din care în pieţele Capitalei şi ale ţării au fost adunaţi ieri, cu mare greutate, vreo 20.000 de oameni) că Băsescu şi Boc, nenorociţii ăştia care ne-au sărăcit după ce liberalii lui Tăriceanu ne-au îmbogăţit peste noapte, vor demisiona doar la presiunea străzii. Chemarea e clară: nu părăsiţi Piaţa Universităţii că-i bai mare, doar continuarea protestelor poate schimba Puterea actuală, vinovată de toate relele ţării.

E posibil să se întâmple asta, dar trebuie să fii dus cu pluta ca să crezi că o asemenea acţiune pompieristică poate aduce prosperitatea unui popor. Îmi place să cred că oamenii care protestează nu-s proşti, ci doar săraci şi uşor de manipulat. Nu vorbesc aici de membrii partidelor politice, la ei e limpede, ştim ce vor, cum vor şi de ce vor. Cred că aceşti lideri politici ar trebui să fie puşi pe gânduri de insuccesul acestei „revoluţii de catifea”, cum îi spunea un protestatar cu amintiri din altă epocă. Pentru că insucces se numeşte să scoţi în stradă, într-o Românie săracă şi prost guvernată, 15-20.000 de oameni la o manifestaţie de protest.

Sunt mult mai mulţi oameni săraci şi amărâţi în România. Dar ei nu ies în stradă din mai multe motive: pentru că îşi dau seama că orice alt guvern ar fi produs aceleaşi politici austere dacă ar fi dorit să scoată ţara din haosul economic în care o băgaseră criza economică şi mult prea darnicii guvernanţi liberali; pentru că speră într-o revenire pe „plus” a economiei româneşti în 2012-2013, revenire prognozată şi de instituţiile financiare internaţionale; pentru că o schimbare de guvern şi preşedinte prin alegeri anticipate „de imagine” într-un an oricum electoral este total inutilă; pentru că nu mai au încredere în niciun partid politic şi în nicio personalitate angajată politic. Am tot mai mult senzaţia că în toamna asta ne vom întreba, mai mult decât oricând altădată, „eu cu cine votez?”.

Şi pe mine mă supără nedreptăţile. Mă supără şi mă revoltă, de pildă, să ştiu că mi se taie din pensie sau leafă în timp ce pe la ministere se irosesc sau se cheltuie aiurea milioane de euro. Exemple în acest sens – câte vreţi, mult prea multe pentru o guvernare austeră cum este cea a lui Emil Boc. Dar ştiţi care-i culmea? Banii ăştia se irosesc aiurea prin contribuţia şi cu semnătura tuturor autorităţilor publice, indiferent de culoarea lor politică. Există o cârdăşie transpartinică extrem de profitabilă, nu există partid politic care să nu fi pus botul la „ciolanul interzis”.

Asta nu înseamnă că o Putere coruptă nu trebuie schimbată. Dimpotrivă. Numai că schimbarea, am mai spus-o de nu ştiu câte ori zilele astea, se cere făcută în mod democratic, prin alegeri libere. Restul e o anarhie atent întreţinută de partidele politice, care ar trebui să fie mult mai grijulii faţă de propriile lor interese. Pentru că o „revoluţie” înseamnă, în esenţă, întoarcerea la ce a fost... Iar aici ar fi multe de judecat şi de spus. Ne întoarcem la „nimeni să nu fie bogat, toţi să fim săraci”?! Cam ăsta ar fi mesajul unei bune părţi a pieţei care ne hotărăşte viitorul...

Este şi motivul pentru care n-o să am prea multe de spus despre mitingiştii şi protestatarii de ieri, din Capitală; ce să zici de un Gheorghe Zamfir sărăcit de propria-i nepricepere în a-şi gestiona afacerile, sau de un primar mai mult „brazilian” decât constănţean, amator de trupuri de liceene minore... E jenant pentru toţi, trăim un amestec inabordabil pentru unii, permisiv pentru alţii. Ce să comentezi? Aş zice ceva despre mitingul din Sf. Gheorghe: o creaţie de pe o reţea de socializare, sub îndemnul „Hai să-i fluierăm!”, la care au participat câteva sute de oameni. Liberali mai ales, sindicalişti, pensionari, funcţionari publici... Oameni pentru care regimul Băsescu a însemnat mai ales privaţiuni şi austeritate. Maghiari, români, romi, ce mai contează? Puţini şi debusolaţi.

Dacă m-ar întreba cineva ce-aş face dacă aş veni, acum, la guvernare, n-aş prea şti să-i dau un răspuns. Poate amicii liberali ai consilierului municipal Mădălin Guruianu ştiu, altfel n-ar fi fost atât de vocali la manifestaţia de ieri. Nu pot să cred, însă, că sunt atât de naivi încât să nu-şi dea seama că nimic nu e ce pare a fi. Dacă n-au aflat, îşi vor da seama cum e atunci când vor aştepta să curgă râurile de lapte şi miere promise de o putere care acum îi iluzionează. Altfel, desigur, liberalii covăsneni au riscat pentru că nu puteau rămâne singurii din ţară în afara jocului...