ACTUALITATE 1 martie 2012

”În meseria asta, plătim boieria cu blazarea”

de Covasna Media | 274 vizualizări

Interviu cu șeful Baroului Covasna, avocatul Sabin Calinic.

Șeful Baroului Covasna, Sabin Calinic, este probabil cel mai celebru avocat din județ, de asemenea om politic și consilier județean. Numele său este cunoscut, însă puțini sunt cei care știu ce se ascunde dincolo de armura implacabilă a avocatului – omul perceput de cele mai multe ori ca fiind „uns cu toate alifiile”. În fapt, Sabin Calinic e un adevărat personaj, avocat care înainte de Drept a tânjit mulți ani după Teatru și care, profesând apoi cu seriozitate și dedicație, a reușit să-și formeze renumele de astăzi. Dincolo de acestea, Sabin Calinic este și unul dintre primii membri ai PSD Covasna și, de 14 ani încoace, consilier județean.

– Domnule Calinic, povestiți-ne cum ați ajuns avocat, cum v-ați ales meseria aceasta atât de fascinantă și totodată atât de contestată?

– Povestea e lungă și cu peripeții, dar trebuie să spun în primul rând că Dreptul nu a fost prima mea opțiune. Dacă ar fi fost după mine, aș fi făcut Teatru; dar nu vroiam să mă fac actor – deși mi s-a zis că dacă încercam, cine știe unde eram azi –, eu vroiam să fac Teatrologie. Și cu nebunia asta am ținut-o ani întregi, am tot dat la Institut, la București, numeroase examene... și aproape de fiecare dată am picat primul sub linie. Pe vremea aceea nu erau locuri nelimitate la nicio facultate, iar examenele erau dure, cu probe eliminatorii. Eram îndrăgostit de Teatru, după terminarea liceului, deci a fost firesc să tot încerc să intru.  Pentru că n-am intrat însă și eram încăpățânat, dorindu-mi să tot încerc, am rămas în București. Și am făcut diverse meserii. Am lucrat la Buftea pe platouri, apoi în Obor, la Uzina de Pompe Aversa. Stăteam într-o coșmelie, dar nu-mi păsa, căci toate astea le compensam având acces la biblioteci și premiere teatrale și cinematografice. Până a venit tata la mine, a văzut cum trăiam și m-a adus acasă; așa m-am angajat la Brașov și am lucrat inclusiv ca șofer.

– Și cum ați renunțat la boemie, ajungând apoi la Drept?

Ca să nu mă ia în Armată – că așa era pe-atunci, m-am înscris la Drept, la fără frecvență – însă și acolo era cu examen, nu ca acum... Eram eu student la Drept, dar tot la Teatru-mi stătea mintea, așa că mi-am scos diploma de Bac de la facultate și am mai dat un examen la Teatru. Atunci m-a pârât cineva, că n-aveai voie să faci mai multe facultăți deodată și mi-au cerut să readuc diploma. A urmat Armata, dar tot la Teatru visam... Bun, apoi mi-a venit mintea la cap și am făcut Dreptul la zi, la Universitatea București. Asta și pentru că, la ani după terminarea liceului, uitându-mă în jur, am realizat că cei de-o generație cu mine deveniseră ba „domnul inginer”, ba „domnul medic”... am zis să mă fac și eu un domn... (râde). Privind în urmă la toată această aventură, realizez că am vrut să fiu avocat. Și că am prins vremuri extraordinare, am avut de unde învăța meserie, mi-am făcut practica printre avocați de renume, cunoscând profesioniști cum rar mai sunt azi. Și am prins cazuri fascinante, chiar dacă la unele doar am asistat – de exemplu, am fost prezent la judecarea celebrului caz Râmaru.

– Ce-a urmat după facultate?

Drumul a fost destul de lin apoi – am terminat facultatea cu o medie care-mi permitea repartiția oriunde. Dar am ales Sfântu-Gheorghe nu pentru că eram îndrăgostit de oraș, ci pentru că locurile acestea reprezintă rădăcinile mele și pentru că părinții mei erau aici și trebuia să le fiu alături, bătrâni fiind.

– Aveți regrete că n-ați insistat pe Teatru și ați ales Dreptul?

Nu, acum nu. Pentru că-mi dau seama că dacă aș fi mers pe Teatru probabil ar fi trebuit să plec din țară – referindu-mă la partea financiară, desigur. Iar eu nu am sânge de emigrant. Îmi place să călătoresc, merg în vacanțe în afara țării... dar mereu abia aștept să revin acasă, aici unde-mi am rădăcinile. Pe de altă parte, în peste 30 de ani de carieră am învățat că realitatea bate oricând ficțiunea. Nu mai pot citi romane, nu mai pot vedea filme, pentru că văd ficțiunea, făcătura și nu mă mai pot bucura. Vedeți, meseria de avocat se spune că e una bună și bănoasă; dar am convingerea că e o „plată” și aici: noi plătim boieria asta cu blazarea. Eu unul nu mă mai pot iluziona, nu mă mai pot minți... Mai ales primii ani au fost șocanți, întâlnindu-mă cu tot felul de cazuri care au scos la iveală cele mai ascunse defecte ale ființelor omenești și multe m-au marcat. Iar toate astea le-am văzut în ani de meserie, toate fiind chestiuni umane. A fost vreo secundă pace pe Glob? Există undeva în genele noastre o pseudo-genă a violenței; avem nevoie doar de pretexte... De când e omenirea, există și crime – sunt oameni care ucid din reflex, nu din teribilism. Eu ca și avocat nu am țintă, ci mă interesează omul – să-l înțeleg și să-l apăr.

– Sunteți un avocat scump?

În primul rând sunt avocat dedicat, pasionat de meseria sa. Nu am o statistică a cazurilor pe care am lucrat în carieră... dar poate că minim 100 pe an. Cazurile mi le construiesc pe ceea ce văd în ce-mi prezintă clientul. Dar nu-mi mint frumos clienții, nu le promit ceea ce nu se poate. Nu am făcut asta niciodată. Știu să fiu cinstit, corect, chiar dacă de cele mai multe ori oamenilor nu le place să le spui adevărul în față. Sunt cazuri și cazuri... banii contează, dar în primul rând e pasiune. Nu sunt un avocat scump, mai fac și cazuri pro-bono – oameni cu litigii de muncă, evacuări, nedreptăți, cauze civile, deci cazuri pe care mi le aduc oamenii necăjiți. Nu, nu sunt un avocat scump, pentru că nu trăim într-un județ cu o forță economică mare, care să permită așa ceva. Această profesie se poate face și altfel, desigur... dar depinde cât ești de pasionat. Ca și regulă generală însă, depinde de forța economică a clientului.

– Spuneați că nu se mai face avocatură ca pe vremuri...

Nu se mai face. Pe vremuri ieșeau în toată țara vreo 500 de absolvenți de Drept pe an... acum ies câte 10.000. Ca să mergi la Drept, înainte se dădea examen de admitere, era o selecție, erau 20-22 de candidați pe un loc, acum sunt 20 de locuri la un candidat... Eu numesc chestia asta „Universitatea SRL” sau „impozit pe prostie”, sunt Combinate de diplome. E o profesie în care trebuie să știi ce să faci, nu ajunge patalamaua. Nenorocirea cea mare e că așa e cam în orice domeniu – ies judecători, procurori, notari, care nu știu.

- Dar ce șanse au tinerii avocați? Intrarea în barouri nu e foarte ușoară, din câte știu...

- E greu și să intri în Barou, dar asta pentru că trebuie să știi... Barourile au mult mai mulți avocați acum, decât înainte de Revoluție. Pe vremuri eram cu toții vreo 2.400 de avocați în țară, acum suntem aproape 30.000. Intrarea în profesie s-a stabilit prin lege, așa că se face doar prin examen, care nu mai e ținut de barouri, pentru eliminarea șmecheriilor... Noi suntem arondați Centrului Teritorial Brașov, examen cu subiecte unice, probe eliminatorii. La noi s-a dus vorba că am fi exigenți, dar de fapt eram de o exigență medie, problema era nivelul școlilor absolvite de candidați. Am participat la examene și de multe ori îmi venea să le zic să-și rupă diplomele de școală generală, pentru că nu știau să lege nici două fraze... Așa că e vastă problema, totul pleacă de la cunoștințe.

– Sunteți implicat și în politică... cum se împacă asta cu avocatura?

Ei, politică... omul e un animal politic. Aici, în locul acesta, nu prea ne permitem luxul de a ne împărți în partide, pentru că „ceilalți” nu se împart (...). Am ales PSD ca să fiu alături de oameni... Am intrat în anii ’90, poate că de-a lungul timpului au fost multe lucruri care mă puteau determina să plec, dar dacă am intrat, e sub demnitatea mea să plec. Ideea fundamentală e – unde să te duci? Să inventezi un partid? Astea sunt glume...  Am făcut micul grup al Alianței Românești în Consiliul Județean... cu intenția să facem treabă. Pentru că trebuie și e nevoie de administrație, nu se poate face politică. Când majoritatea aparține unui partid etnic, există devotament cauzei (...). Eu însă refuz grupările etnice, iar de doctrine iar nu poate fi vorba la noi. Cred că e vremea în care trebuie să facem ceva, să ne gospodărim. Pe de altă parte însă, trăim într-o zonă în care românii nu prea au șanse de a se realiza, ăsta e adevărul. Poate că suntem sacrificați, noi românii de aici, dar adevărul e că nici nu avem spirit comunitar – românul le știe pe toate, nu poate fi învățat, iar tinerii ne pleacă.

– Revenind la Consiliul Județean, cum e atmosfera, cum sunt jocurile de acolo pentru cineva care e în interior de atâția ani?

Politica mare nu se face la Sfântu-Gheorghe, de asta trebuie să fim conștienți cu toții. Aici suntem filiale ale unor partide naționale și ceea ce trebuie să realizăm sunt interesele noastre, astfel încât și cei de la vârf să devină responsabili. Nu ne putem permite bătălii doctrinare, mai ales că mulți nici n-au idee despre ce e doctrina. Ca minoritari în Consiliul Județean, cred că avem și victorii – mici, e drept, dar sunt totuși victorii. Și faptul că n-am dispărut cu totul din Consiliul Județean e o victorie în cele din urmă, dacă ne uităm la împrejurări. Și mai obținem câte ceva... atunci când e nevoie de votul nostru, dar cam atât.

– În încheiere, ca un om care nu a ales să trăiască în Sfântu-Gheorghe neapărat din dragoste ci atras de „rădăcini”, ce sfaturi le-ați da tinerilor de aici?

Nu-i îndemn să plece, deși tendința asta e, de plecare altundeva în țară sau chiar în afară. Apelul meu e mai degrabă spre gândirea lucidă și pozitivă, că avem de apărat interese comune. Sunt multe de spus... dar pun punct pe luciditate și pozitivism.

(Interviu preluat de pe monicavajna.wordpress.com

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.