ACTUALITATE 29 martie 2012

“Nu m-am simţit niciodată singură. Pentru asta, mulţumesc!”

de Covasna Media | 99 vizualizări
Interviu cu fosta directoare a Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe, Brândușe Roman. O prezență distinsă și uneori mult prea retrasă, prof. Brândușe Roman și-a dedicat mulţi ani din viață catedrei. Profesoară de istorie și, în ultimii 15 ani, directoare a Colegiului Național Mihai Viteazul (CNMV)...

Interviu cu fosta directoare a Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe, Brândușe Roman.

O prezență distinsă și uneori mult prea retrasă, prof. Brândușe Roman și-a dedicat mulţi ani din viață catedrei. Profesoară de istorie și, în ultimii 15 ani, directoare a Colegiului Național Mihai Viteazul (CNMV), Brândușe Roman este un nume de care se leagă parcursul multora dintre cei care au fost elevi ai CNMV. După 15 ani de directorat, Brândușe Roman a renunțat la această funcție în toamna anului trecut, pensionându-se. Însă valoarea dumneaei, spiritul calm și aplecarea spre fiecare în parte au făcut ca această doamnă a învățământului covăsnean să rămână printre profesorii care predau în continuare la cel mai renumit liceu de limbă română din județ. Împăcată cu trecutul, Brândușe Roman ne-a răspuns cu finețe și diplomație la câteva întrebări, păstrându-și aceeași atitudine calmă și demnă dintotdeauna.

 

Doamna Roman, cum aţi devenit profesor, ce v-a determinat să alegeţi calea aceasta?

– De când mă ştiu mi-am dorit să devin dascăl, iar alegerea istoriei ca disciplină de studiu s-a datorat poveştilor pe care mi le spunea bunicul meu. Au fost multe astfel de povești, iar „Alexandria” şi „Calul înaripat Ducipal” m-au impresionat cel mai mult. În plus, au fost și nenumărate lecturi, o carte aruncată în pod, despre generalul Suvorov, impresionându-mă și influențându-mă în acest sens. Sunt multe de spus, dar am citit mult, tot ce prindeam în Biblioteca de la Căminul Cultural, apoi au fost discuţiile despre cărţile citite, filmele văzute dar şi munca la câmp, căratul apei de la izvorul de la marginea pădurii – toate acestea m-au influenţat în devenirea ca dascăl.

Care au fost principiile care v-au ghidat în viaţă şi implicit în carieră?

– Noi am fost cinci surori, iar eu eram percepută ca cea care se diferenția oarecum prin seriozitate, blândeţe şi responsabilitate. Aveam un respect deosebit pentru mama mea, care reuşea să crească singură cinci fete. Prin urmare, o parte din principii vin de acolo, iar cele care cred eu că m-au ghidat de-a lungul vremii sunt responsabilitatea și respectul faţă de cei din jur. Sigur, sunt și alte principii, dar acestea vin din interior şi atunci nu sunt formale, generate de o anumită conjunctură. E vorba aici despre libertatea de opţiune, de expresie, de exprimare, autodepăşirea, motivarea acţiunilor, echilibrul între energiile declanşate.

Care sunt diferenţele dintre elevii de azi şi cei din generaţia d-voastră ?

– Cred că generaţiile sunt influenţate de numeroşi factori – structura societăţii, mijloacele comunicării, cultura metodologică, mediul social, constrângerile regulamentare, diferențele însele fiind generate de aceşti factori. Trăind în mijlocul elevilor, schimbările se produc din mers şi aproape că nu le mai observi. Cu toate acestea, îmi amintesc că generaţia mea, cea din anii ’70, citea mult, avea abonament la biblioteci, era „ascultătoare”. Generaţiile de azi sunt mai imprevizibile, au „personalitate”, sunt „directe”.  Şi apoi, mai sunt diferenţele legate de educaţie şi de perceperea ei, de valorile care le ghidează acţiunile.

Când era mai bine – atunci sau acum? Din punct de vedere al programelor şcolare, al modului de predare, al „libertăţilor”...

– Pot să răspund la această întrebare referindu-mă strict la disciplina pe care o predau, istoria. Totul ţine de formaţia ta, de filozofia istoriei, de respectarea perceptelor pedagogice şi a rigorilor ştiinţei istorice. Prin urmare, în trecut, programele şcolare respectau criteriul cronologic şi nu cel problematic, erau mult mai analitice, mai clare, mai sistematice, mai ordonate, mai cuminţi. În perioada deselor reforme, fără să mă refer la strategia didactică, nu înţelegeam ce anume se doreşte prin studiul acestei discipline umaniste: cultură istorică, tehnică de lucru, formularea de opinii personale, dezvoltarea unui spirit critic... sau altele. Totul s-a schimbat în aceşti ani, am ajuns să condensăm rapid epocile istorice, abordăm alt tip de fapte istorice, renunţăm la o anumită structură şi tipologie. „Libertate” din perspectiva programelor şcolare – da, atâta timp cât ai buni profesionişti în şcoală, care au demonstrat că este bine ceea ce fac. „ Libertăţi”...? din altă perspectivă – da sunt adepta lor, atâta timp cât nu dăunează celor din jurul tău sau ţie însuţi. Fiind profesoară de istorie trebuie să ţin seama de faptul că în istorie s-a luptat permanent pentru realizarea şi respectarea lor, prin urmare sunt împotriva îngrădirilor, constrângerilor doar pentru că nu avem altă posibilitate de a disciplina.

Fiecare dintre noi ne amintim cu drag de un anumit dascăl… d-voastră de cine vă amintiţi? Aţi avut un model de dascăl?

– Sigur că da. Un astfel de model am avut în gimnaziu, în profesorul de matematică – poate pentru că aveam impresia că mă simpatiza şi mă descurcam binişor, chiar rezolvam probleme la gazeta de matematică. În liceu, preferații mei ca și modele au fost profesorul de geografie – pentru că ne motiva, profesorul de astronomie – pentru că ne scotea din şcoală să vizităm muzeul de astronomie, profesorul de economie – pentru că ne preciza că nu-i plăcea la acel sistem economic – eram totuși în 1969 şi desigur profesoara de istorie pentru că era riguroasă şi exigentă în studiul istoriei. Așadar, se pare că modelele s-au modificat și chiar s-au înmulțit odată cu anii... poate că și vederile s-au „lărgit”.

Cum au fost primele zile ca profesor la CNMV?

– Privind înapoi, pot spune că au fost extrem de dificile. La CNMV am venit în septembrie 1990, de la Colegiul Miko, unde am lucrat din 1976 împreună cu toate clasele – linia română din învăţământul primar, gimnazial şi liceal, eu fiind dirigintă la clasa a XI-a, matematică-fizică. Erau anii în care ne găseam cadenţa, ne găseam împreună elevi şi profesori de la Liceul industrial nr.2 şi nr.3, Liceul de Matematică - Fizică dar şi profesori de la Liceul Textil şi Liceul Economic; erau vremuri de formare a ceea ce a devenit apoi Colegiul.

Ar trebui privit altfel  învăţământul din această zonă? Ce părere aveţi despre separarea şcolilor, despre dispariţia învăţământului mixt atât de specific acestei zone?

– Sigur că trebuie o altfel de privire a învățământului din această zonă, poate o altfel de abordare. Nu aş pune problema din perspectiva separării școlilor ci din ceea a opţiunii părinţilor, a  posibilităţilor  de şcolarizare. Cu toţi spunem „nu trebuie să dispară învăţământul mixt”, dar când suntem părinţi, în mod firesc, dorim o anume şcoală, un anume învăţător, un anume diriginte, un anume profesor, şi încercăm prin toate căile posibile, din nou firesc,  să obţinem aspectul dorit. Asta arată clar că am devenit mai sofisticaţi, folosim persuasiunea, tabelele cu semnături, intimidarea, presa, tot ceea ce ne poate „ajuta”, în definitiv, să obținem ceea ce credem că este mai bine pentru copilul nostru.

Ce alte implicaţii are o funcție de  director de școală în această zonă?

– Directorul are o mare responsabilitate în această direcţie. Dacă vorbesc despre mine, pot spune că am fost acuzată că nu urmaresc decât interesele proprii – adică ale şcolii. CNMV are mari posibilităţi de şcolarizare, în contextul în care numărul elevilor  a scăzut foarte mult – din 1.950 de elevi în 1996, la 1.034 de elevi în 2011. Posibilitățile mari ale CNMV implică spaţii de învăţare, săli de sport, cabinete şi laboratoare, internat, cantină, centru de documentare şi informare, cabinet de logopedie şi asistenţă psihologică, centru de tineret, cabinet medical pediatric, dar şi un  personal didactic bine pregătit. Vorbesc din experiență proprie atunci când spun că la CNMV există adevăraţi  profesionişti, care ştiu ce au de făcut, însă trebuie ținut cont de faptul că acești oameni își pot face meseria cu adevărat bine dacă nu sunt tracasaţi, inhibaţi cu alte cerinţe decât cele pentru care au fost formaţi.

Ce a însemnat pentru dvs. să conduceţi 15 ani cel mai prestigios liceu românesc din judeţ?

– Iniţial a fost o mare provocare, o nevoie personală, în contextul în care l-am pierdut pe soţul meu, Vasile Roman. A fost o luptă permanentă cu mine însămi, dar şi o onoare, dacă mă gândesc la numeroşii absolvenţi talentaţi ai şcolii, care au un cuvânt de spus în lumea de azi şi la profesioniştii şcolii, oameni minunaţi.

V-aţi simţit vreodată copleşită de această responsabilitate?

– Consider că atunci când în viaţă ai o mare pierdere, apreciezi altfel valorile. Responsabilitățile ca și conducător sunt nenumărate, iar ca director de școală ai o mare responsabilitate legată de supravegherea copiilor în pauze, în intervalul în care dascălul se deplasează spre cancelarie pentru a pune la loc sigur catalogul. Este greu să acoperi acest interval de timp în care şi cadrele didactice au nevoie de un respiro. Sigur, sunt profesorii şi ofiţerii de serviciu, îngrijitoarele, directorii – iar între toți aceștia trebuie să existe un „lanț”, o colaborare bună, pentru ca lucrurile să funcționeze normal, benefic.

Regretaţi ceva din punct de vedere profesional?

– Profesional, da. Regret puţinul timp acordat literaturii istorice, puțina concentrare pe această problematică. Ca director, totul era canalizat spre management, pentru asigurarea bunei funcţionări, pentru asigurarea plăţilor, pentru administrare, pentru  proiecte. Toate acestea erau necesare pentru a ne menține la un nivel înalt, pentru a ține pasul cu noutățile, pentru a progresa permanent. Nu aveam pic de linişte, mereu era ceva de rezolvat, ceva de făcut, de schimbat... prin urmare am pierdut pe această latură, a dedicării spre istorie.

Spuneţi-ne un mic amănunt, ceva ce ţine de d-voastră şi credeți că oamenii nu au reușit să afle din activitățile dvs.

– M-am bucurat de sprijinul oamenilor, al prietenilor, al comunităţii locale, al elevilor. Am simțit în mod real acest ajutor, această susținere, am simțit că nu am fost singură, mi-au dat multă încredere şi putere. Întotdeauna mi-am dorit ca cei care mi-au fost colegi, colaboratori, oamenii cu care am venit în contact să-şi exprime un punct de vedere diferit de al meu, tocmai pentru a pune în balanţă opiniile şi a găsi astfel soluţia cea mai bună. Spiritul critic era de asemenea bine venit pentru că vedeam mai clar unde sunt problemele. Niciodată nu am ales soluţia cea mai simplă doar pentru a scăpa de probleme ci, cred eu, soluția eficientă. Restul... sunt amănunte. În fiecare zi. Munca la catedră îţi oferă multe bucurii legate rezultatele obţinute - buna creştere, activităţi deosebite, premii, participări la olimpiade, concursuri, note mari la bacalaureat, împliniri după absolvire. Rezultatele celor pe care-i îndrumi te definesc, în cele din urmă, nu doar ca profesor ci și ca om.

Un gând în încheiere...?

– Probabil că nu am mulţumit suficient niciodată tuturor celor care au fost alături de mine. Mulțumesc!

(Interviu preluat de pe monicavajna.wordpress.com)

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.